HAZA/HEIMAT/PATRIE

Despre patrie putem vorbi cu patos sau doar simplu. Poate îmi stârneşte admiraţie cel care poate să vorbească plin de patos despre patrie în Europa, după două războaie mondiale. Eu nu pot să fac acest lucru, de aceea cred că voi fi mai simplu.

La început nu ştiam ce înseamnă patrie, dar am învăţat destul de repede ce înseamnă a fi acasă, a merge acasă. Eram acasă acolo, unde mă simţeam acasă. Mai întâi acasă mă simţeam acasă, fără să am cea mai vagă idee despre patrie (haza, heimat). Căminul îmi dădea siguranţa, proximitatea şi cum creşteam, creştea şi lumea în jurul meu. Am făcut cunoştinţă cu oraşul, grădiniţa, şcoala, satul unde trăiau bunicii mei şi drumul care ducea acolo. Lumea începuse să se umple de viaţă,  alte persoane şi alţi copii precum şi animale mi-au captat atenţia. Încet   descopeream lumea din jurul meu, am învăţat drumul de acasă până la şcoală, mă încumetam chiar să fac şi ocolişuri exploratoare, dar această lume nu mai era la fel de sigură ca acasă. Am învăţat unde locuiesc, ştiam care este strada şi grădiniţa mea, oraşul meu şi altele. S-au ivit şi lucruri pe care nu le pricepeam. Mă întrebam de exemplu, de ce oare la grădiniţă grupa noastră vorbea  germana şi cealaltă grupă  româna şi noi de ce vorbeam maghiara acasă ? De ce nu eram toţi la fel ? Si de ce  trebuia să ne chinuim cu multitudinea aceasta de limbi ?  La şcoală am învăţat că patria mea este România, cu capitala la Bucureşti, prin urmare dacă trăiam în România şi eu eram român. La şcoală vorbeam româneşte, acasă ungureşte, dar totuşi, de ce vorbeam acasă ungureşte şi de mergeam la grădiniţa germană dacă eu eram român? Am aflat că eu nu eram român, ci ungur, ceea ce m-a liniştit un pic, căci am priceput atunci de ce vorbeam astfel acasă. Atunci însă nu mai înţelegeam de ce anume locuim în România şi nu în Ungaria şi de ce au venit aşa de mulţi maghiari să locuiască în România?

Admit că pe vremea când eram elev nu puteam să mă împac cu această întrebare, pur şi simplu nu înţelegeam situaţia. Am simţit că nu toţi se bucurau de faptul că eu sunt maghiar, nici eu însumi, de multe ori, mai ales atunci când colegii de clasă mă batjocoreau pentru acest lucru sau când copii maghiari nu mă acceptau printre ei pentru că frecventam o şcoală românească. Mă gândeam, că va fi mai bine atunci când voi trăi în Ungaria sau în Germania, căci vorbeam ambele limbi. Se spunea, că Germania ar fi opţiunea mai fericită, deoarece acolo se poate cumpăra totul, salariul este mai bun, se fabrică maşini bune. Dar poate totuşi ar trebui să fiu român, deoarece aş putea să mă descurc mai bine în viaţa din România.

Cine sunt eu de fapt şi cine vreau eu să devin? M-am interesat de la părinţii mei despre proprii-mi strămoşi ca să aflu că din partea tatălui, strămoşii cunoscuţi erau atât români cât şi maghiari, care s-au căsătorit între ei, iar cei din partea mamei au fost maghiari, slavi, evrei sau germani, aşa cum am dedus după nume. Toate aceste descoperiri nu m-au ajutat în a decide cine eram eu de fapt. Eram o corcitură, termen/noţiune care nu-mi era simpatic defel şi pe deasupra e şi ciudat şi neobişnuit. Măcar de aş fi avut un nume obişnuit...

Ce vreau să devin şi ce nu vreau să devin? Poate a fost mai uşor să răspund la această întrebare. Destul de repede mi-am dat seama că vroiam să devin medic. Dar aceasta nu reprezintă mai mult decât o meserie, sau o vocaţie, în cel mai bun caz. Viaţa însăşi a dat răspuns la întrebarea, cine sunt eu de fapt. Nu pot să fiu mândru de strămoşii mei care, fie ei de orice naţie, au omorât, au jefuit, au înşelat, i-au cotropit pe cei mai slabi în putere, i-au extirpat pe cei care erau consideraţi altfel. Nu pot să fiu mândru nici de cei care au iniţiat dezvoltare şi pace, au fost înţelepţi, au acumulat  cunoştinţe ori au creat ceva frumos, deoarece tot ceea ce au realizat a fost propriul lor merit. Încerc totuşi să îi integrez în măsura capacităţilor mele.

            Situaţia mea nu este nici acum una monotonă, soţia mea fiind o corcitură româno-maghiară, copiii noştri se duc la şcoală maghiară, această fiind limba care se învaţă cel mai greu, dar învaţă şi limbile română, engleză şi germană. Angajatul/colegul meu din cabinetul medical este evreu.

 Mai intră în imagine şi Isus, care dacă mă cântăreşte mă găseşte uşor şi totuşi El lasă urme în viaţa mea păcătoasă prin faptul că este în stare să mă ierte zilnic, şi dacă se întâmplă să simt că trebuie să evadez din lume, căci m-am dezamăgit pe mine însumi, pe El tot îl voi găsi. Câtă frumuseţe şi câtă mizerie, câtă valoare şi câtă iluzie în lumea aceasta...

Eu sunt norocos, deoarece m-am născut într-un loc bun şi am avut multe posibilităţi de alegere. Am putut alege, dacă vreau sau nu să învăţ, care anume să fie identitatea mea, în ce ţară şi cum vroiam să trăiesc. Existau şi alegeri fără caracter exclusiv, precum multiculturalitatea. Poate tot ceea ce am afirmat până acum este o iluzie, fiindcă circumstanţele erau, în cele din urmă, cele care au determinat alegerile mele, dar mulţi nu au parte nici măcar de această iluzie.

          Poate este naiv sau revoltător, dar cred în iluziile care mi-au definit viaţa. Afirm acest lucru, pentru că patria (acasăul) nu depinde de unde anume trăiesc, şi de cine sunt eu de fapt.

Pentru mine, patria (acasăul) o reprezintă în primul rând Ardealul, unde se întrepătrund mai multe culturi, limbi şi religii, pe urmă România, pentru că Ardealul face parte din ea, şi în al treilea rând Europa, pentru că mă simt acasă în mai multe locuri şi cunosc mai multe limbi, dar realmente acasă-ul meu este Grădina, căci acolo simt că merită într-adevăr să trăiesc şi această grădină devine pe zi ce trece mai largă iar graniţele ei nu sunt aşa de concrete precum cele ale unui stat.

            Trebuie să adaug că, dacă în 1989 nu ar fi căzut dictatura comunistă a statului naţional în frunte cu Ceauşescu, şi apoi dacă Uniunea Europeană  nu s-ar fi extins, foarte probabil, nu aş putea să vă vorbesc acum despre Grădină.

GRĂDINA (cum a luat naştere Diakonia)

După „revoluţie”, familiei i-a fost retrocedată livada care a fost colectivizată de regimul comunist şi folosită de acesta timp de patruzeci de ani.

Dar ce anume a fost retrocedat? Copacii îmbătrâniţi aveau coroane încâlcite, crengile uscate n-au fost tăiate, iar gardul a fost furat cu stâlpi cu tot.

Grădina din amintirile familiei a căpătat alte dimensiuni din perspectiva nostalgiei, a idilei rustice şi a timpului trecut. Ele au înfrumuseţat-o, astfel încât realitatea a fost cu atât mai cruntă. Cum se spune, nici nu ştiau dacă să se bucure sau dacă să plângă. Grădina odată ce a  fost retrocedată, ar fi fost o prostie a nu o accepta, o prostie şi mai mare a o cultiva, a  renunţa la ea însă, ar fi fost o ruşine. Membrii familiei îşi băteau acum capul, cine ar putea să cultive grădina, căci ei s-au dezobişnuit să o lucreze, şi nici la locul de muncă nu puteau să renunţe.

S-a întrunit sfatul familiei format din bătrânii şi înţelepţii neamului, care după argumente şi cuvinte pompoase, care mai degrabă se refereau la trecut decât la viitor, a luat în cele din urmă decizia. Se va păstra dreptul de proprietate, dar dreptul de folosinţă îl vor conferi altuia, chirie nu se va cere, sperând că în astfel de condiţii vor găsi vre-un nesăbuit, care să se încumete să cultive grădina. Îşi dădeau seama că, cel puţin momentan, despre câştig nici nu avea rost să se fi gândit.

Cu puţin efort s-au găsit nişte muncitori, care s-au încumetat să cultive grădina primind recolta drept plată. Dar ce era oare în capul lor? Din punct de vedere practic acest lucru era nesemnificativ, important în cele din urmă era doar că s-a început munca în grădină.

Frământau noroiul, coseau bălăriile care au pus stăpânire pe grădină, tundeau copacii şi adunau în grămadă uscăturile, rezultatul trudei lor nefiind altceva decât sudoarea, înăsprirea şi uscarea pielii mâinilor precum şi hainele murdare.

Grădina era aşa de mare, încât te puteai rătăci în ea, de lucru era cât să te pierzi în muncă, muncitorii erau puţini, doar 4 sau 5 dacă erau. Săracii se pripeau şi făceau pe ici pe colo ce puteau, fiecare sperând în secret să fure tainele grădinăritului de la celălalt, pentru că sincer vorbind, nici unul nu se pricepea la grădinărit.

Nesăbuiţii aceştia din grădină, nu erau luaţi în considerare de gura satului, nici măcar pentru a fi batjocoriţi. Părerea sătenilor, era că tot lucrul din grădină era degeaba, nu avea nici un rost, oricum lucrătorii vor renunţa curând, pentru că nu erau făcuţi pentru aşa ceva. Erau nişte nepricepuţi, toţi copacii bătrâni ar fi trebuit să fie tăiaţi, şi plantaţi primăvara puieţi noi. Ar fi trebuit cumpărate unelte adecvate, un pulverizator, ca şi un tractor şi sa fi renunţat la sculele manuale ineficiente.

 Într-adevăr...sătenii aveau dreptate, grădina nu a dat roade în primul an, nici măcar un fruct mărunt şi nenorocit. Iar unii dintre muncitori, care erau extenuaţi şi dezamăgiţi de inutilitatea efortului, au renunţat la grădină, lăsând totul pe seama celor mai ţâcniţi care au rămas. Aceştia au continuat să-şi facă de lucru din zori si până-n noapte.

Şi acest lucru s-a dovedit a fi întemeiat, căci cel care caută, găseşte. Au şi găsit din când în când unelte bune, haine de lucru excelente, ba chiar şi scară din aluminiu, şi alte lucruri mărunte şi folositoare, adevărate comori pentru ei. Cei care au adus aceste unelte în grădină, trebuia să fi fost nişte îngeri.

Timpul trecea, şi cu toate că recolta primilor ani era foarte mică, şi fructele nu erau prea atrăgătoare pentru ochi, gustul lor recompensa totul. Nici nu intra în discuţie să poţi vinde ceva din recoltă.

Încetul cu încetul, în grădină începeau să se vadă semnele muncii: s-au creat cărări, razele luminii pătrundeau cu bucurie printre crengile copacilor, sub care iarba se înverzise şi creştea cu veselie. În această parte a grădinii domnea bucuria, şi în inima copacilor şi-au găsit loc speranţa şi pacea. Odată cu sosirea primăverii, grădina s-a transformat într-o mare de flori a cărei mireasmă fermecătoare şi zumzetul micilor insecte şi vieţuitoare a umplut văzduhul cu viaţă. Toamna, în semn de mulţumire, marea de flori s-a transformat în tot atâtea fructe delicioase.

S-au petrecut şi alte lucruri. Veneau vizitatori din ţări îndepărtate, grădinari pricepuţi, care aduceau echipei câteva experienţe, cunoştinţe, unelte şi încurajare.

Muncitorii din grădină începuseră să lucreze mai eficient, cunoscându-se treptat unul pe celălalt precum şi pe ei înşişi. Din recoltă şi banii primiţi drept ajutor, au angajat şi alţi lucrători, deoarece, aşa cum spuneam, grădina era destul de mare, pe zi ce trecea chiar devenea din ce în ce mai mare.

În gura satului, grădina devenise un loc fermecat al cărui spirit îşi alegea singur lucrătorii, ne mai lăsându-i să plece pe cei pe care îi plăcea, şi izgonindu-i pe toţi ceilalţi neîndrăgiţi. Se mai zvonea că există în grădină un copac, al cărui fruct, mâncat într-o zi anume, vindeca toate bolile pe timp de un an. Sătenii „au aflat” că lucrătorii ţineau în secret locul copacului, rezervându-şi copacul pentru sine, ca în ziua respectivă să poată mânca toate fructele copacului, chiar cu preţul unor certuri şi încăierări. Astfel se explica faptul cum anume rămâneau aceştia aşa de sănătoşi şi neobosiţi.

Ce-i drept, lucrătorii noştri erau bine dispuşi şi lucrau cu plăcere în grădină, fiecare se pricepea la ceva anume, unul la copaci, altul la vie, erau unii care se ocupau de pavatul cărărilor, alţii care tundeau iarba, creşteau flori sau cultivau legume.

Lucrătorii modelau grădina, iar grădina îi modela pe lucrători.

Sătenii curioşi îndrăzneau să intre în grădină, şi nu prea înţelegeau cum anume puteau să mănânce cât puteau, în schimb nu aveau voie să ducă acasă nimic, în afară de seminţe, puieţi sau răsaduri. Mai puteau să ducă cu ei din liniştea şi freamătul, mirosul şi spiritul grădinii, care, fără să-şi dea seama, s-au strecurat deja în inimile lor.

Într-o zi, grădinarul principal i-a adunat pe toţi, şi li s-a adresat astfel:

-         Ce ar fi să ne încăpăţânăm şi să nu mai lucrăm? Oare n-ar năpădi bălăriile toată grădina nimicind treptat totul?

-         Dar ce ar fi, dacă soarele s-ar revolta, n-ar mai răsări, ploaia n-ar mai uda plantele noastre, nici vântul n-ar mai bate, n-ar poleniza florile noastre, păsările şi insectele nu şi-ar mai îndeplini rostul? Ce ar fi dacă iarba n-ar mai creşte şi plantele ne-ar priva de roade lor? Şi ce ar fi, dacă însuşi Pământul s-ar revolta, şi nu s-ar mai roti?

-          Aşadar, vedeţi că ne stă în putere să distrugem grădina şi roadele ei, putem chiar să nu facem nimic, dar ne stă la fel în putere să conlucrăm cu insectele, cu ploaia, păsările şi vântul. Depinde de noi, dacă devenim parte al totului unitar sau dacă ne excludem din el. Grădina în care lucrăm este şi ea partea noastră, precum suntem şi noi partea ei. Ca să ne dezvoltăm, depindem unul de celălalt. Scopul grădinii nu este să dea roade, ci însăşi existenţa, a cărei parte integrantă este rodul. Grădina este precum organismul uman, spiritul, societatea sau copilul, de care, dacă îi purtăm de grijă, se dezvoltă, creşte şi va fi de mirarea şi bucuria tuturor, iar atunci când va veni timpul potrivit, va da şi roade. Vântul bate, şi aduce binele şi răul. Dacă din grădina vecinului aduce polen bun, se va înnobila şi grădina noastră. Dacă grădina vecinului este plină cu buruieni, seminţele acestora şi toate bolile vor ajunge la noi. Din acest motiv este foarte important ca toate grădinile să fie bine îngrijite. Aşadar, dacă sătenii doresc să schimbe faţa curţii şi grădinii lor, au să ducă acasă puieţi, seminţe şi răsaduri. Îi ajutăm deci, căci celui care dă, i se dă, precum ne inspiră şi legea spiritului.

-         Să fim deci recunoscători pentru fiecare zi pe care o primim ca să lucrăm în grădină, pentru faptul că obosim sau că este frig sau plouă, căci şi acestea sunt în folosul nostru şi al grădinii. Să mulţumim pentru fiecare plantă în parte pe care am crescut-o, pentru fiecare firicel de iarbă care se clatină în vânt, pentru fiecare dintre noi, pentru fiecare ajutor şi îndrumare, pentru fiecare apartenenţă, pentru recolta bogată din acest an şi providenţei.

Dacă iau în serios grădina, atunci sunt nevoit să mă contrazic parţial. Am declarat mai înainte, că patria/acasăul nu depinde de unde locuiesc, ci de cine sunt eu. Cine sunt eu, depinde de grădină şi de oamenii care trăiesc acolo, de exemplele de urmat sau de evitat. Toate acestea formează prin tot ceea ce se petrece înlăuntrul meu, perspectiva mea asupra lumii.

Mă întreb aşadar, dacă mai este viabilă afirmaţia cum că Ardealul îmi este principala patrie, locul unde se întâlnesc mai multe culturi, limbi şi religii, apoi în al doilea rând România, deoarece Ardealul aparţine de ea,  şi în cele din urmă Europa, pentru că mă simt acasă în mai multe locuri şi vorbesc mai multe limbi sau că adevărata patrie o reprezintă Grădina. Când distrugerea şi poluarea naturii, încălzirea globală şi lipsa de respect şi responsabilitate de proporţii globale faţă de Pământ-Patrie  Pământul-acasă ne priveşte şi ne periclitează pe toţi.

Mi-aş dori să existe multe Grădini pe Pământ, tot mai mari, şi să nu mai vorbim de grădina mea sau a ta, ci despre grădina noastră. Mi-aş dori, ca legile grădinii să ne ghideze şi nu cele ale banului. Mi-aş dori, ca grădina să nu fie expusă puterii, ci puterea şi ştiinţa ar fi cele care ar sluji grădina şi nu banul. Mi-aş dori ca înţelesul termenului de putere să se schimbe în înţelepciune. Sunt conştient de faptul că toate acestea sunt un vis şi un idealism, însă eu sunt un idealist şi cred în visurile mele.

Sunt conştient şi de faptul că n-am vorbit de Dumnezeu, este sarcina voastră/a noastră să-L căutaţi în grădină, în aproapele vostru/nostru, în voi/noi înşivă, căci Dumnezeu se manifestă prin căutare sau pur şi simplu, prin creaţie.